Suntem la începutul uneia dintre cele mai importante săptămâni din istoria noastră modernă și contemporană ca țară, dar și ca oameni. La finalul acestei săptămâni, pe 18 mai, vom avea de făcut o alegere care ne va arăta drumul pe care-l vom parcurge în următorii ani și depinde doar de noi să alegem cu mintea clară și cu inima împăcată. Depinde de fiecare dintre noi să ne aducem contribuția și să punem ștampila nu cu ură, ci cu speranță, nu cu nevoia de a ne separa, ci cu ideea că, la un moment dat, ne vom înțelege unii pe alții. Dar cum putem face asta acum când totul se măsoară în extreme, când extremismul dintre noi este ca un Frankenstein scăpat din laborator, gata să devoreze totul în cale?
Ceea ce trăim astăzi este rezultatul a ceea ce am făcut sau nu am făcut pentru comunitatea în care trăim, iar vinovații nu sunt în afara noastră, la fel cum nici soluțiile nu sunt undeva departe. Totul e aici, în curtea noastră. Izolarea socială, grija exclusivă pentru propria familie și lipsa de implicare în fața nedreptăților din jur au contribuit la realitatea actuală. Când nu intervenim atunci când un coleg e agresat, când bârfim, vorbim fără filtre sau rămânem indiferenți la suferința celuilalt, contribuim la normalizarea abuzului și a deconectării. Așa se nasc și se amplifică formele de extremism.
Ne dorim soluții rapide, fără efort. Se vede asta și în terapie: căutăm validare și scuze, dar evităm să lucrăm cu noi înșine pentru a crea relații mai sigure și autentice. Avem nevoie de un efort comun pentru vindecare, transformare și reconstrucție.
Când simt că efortul meu nu contează, că nu am rezultate, că totul e în zadar, știu că e un gând care vine dintr-un sistem nervos copleșit, nu dintr-un spațiu de conectare, de siguranță, de valori sau resurse. E un sentiment care provine dintr-un spațiu de supraviețuire. În acele momente, știu că am nevoie să îmi încarc resursele personale pentru a privi lumea în care trăiesc cu mai multă speranță și cu dorința de a continua efortul început acum mulți, mulți ani. Așa știu că renunțarea nu este niciodată o opțiune pentru mine, ci doar am nevoie de mult mai multe resurse personale, de odihnă și pauze pentru a putea continua înțelept.
Nu cred că atitudinea de noi sau ei, noi cei conștienți și morali, fără greșeală, fără vină și ei cei extremiști, cei problematici este cea potrivită. Tocmai pentru că își are rădăcinile adânci în respingere și neîncredere, în lipsa de angajament față de ceilalți. Izolarea și deconectarea socială a tuturor creează și menține suspiciunea, ostilitatea și judecata agresivă a celorlalți, neputința și blamarea extremă. Votul este primul pas spre schimbare, însă, fără asumarea unui proces de lungă durată de reconstrucție a modului în care relaționăm între noi prin creșterea resurselor personale, vom rămâne într-o criză a distrugerii reciproce. Cu siguranță, unii dintre noi avem privilegiul unui alt mod de a simți și vedea lucrurile, însă acest privilegiu este și o responsabilitate față de cei vulnerabili, izolați și care se simt amenințați și în pericol și răspund cu un atac. Disprețul și ura față de ei nu este o soluție, ci menține problema tuturor. A ne asuma propriile greșeli este un pas matur și un început.
Un răspuns la pericol și amenințare
Extremismul este, din punct de vedere psihologic, un răspuns emoțional, comportamental, mintal intens și rigid, la stare de amenințare și pericol percepută ca fiind iminentă, de viață și de moarte, ca urmare a unei nevoi neîmplinite, a unor mari nemulțumiri.
Nevoia neîmplinită se află într-un dezechilibru mare față de celelalte nevoi și este strâns corelată cu izolarea socială, reziliența emoțională și mentală foarte scăzută. Frustrarea acestei nevoi face ca celelalte nevoi, cum ar fi cea de conectare cu ceilalți, integrare a diferențelor sau apartenență la un grup mai mare, să fie ignorate. Practic, este imposibil să fii în contact și cu celelalte nevoi. Unii autori vorbesc despre diverse forme de extremism, precum anorexia, sacrificiul sau tulburarea obsesiv compulsivă, unde persoana care are această provocare este concentrată într-un mod excesiv pe o nevoie și ignoră celelalte evidențe, din cauza sentimentului de amenințare și pericol intens trăit.
Procesul de reconectare profundă cu sine și cu ceilalți este unul lent, bazat pe expunere treptată, pe creșterea toleranței la disconfort și pe asumarea unor riscuri emoționale și relaționale care pot construi resurse și perspective noi. Ceea ce cu siguranță nu ajută este răspunsul la violență cu violență sau la agresivitate cu agresivitate și ură. Nu, o discuție rațională nu poate schimba un răspuns extrem. Este nevoie de un proces gradual de transformare, de reconstrucție a siguranței și încrederii. Nu e de mirare că cele mai frecvente reacții extreme au venit din afara țării, departe de viața noastră cotidiană. Distanța și izolarea întrețin ostilitatea și rigiditatea răspunsurilor.
Să ne amintim cât de mulți părinți își lasă copiii în urmă pentru a lucra în străinătate, e o întreagă generație a abandonului. Aceasta este o realitate care arată cât de profundă este deconectarea de nevoile de atașament din familie. Fiecare are o justificare pentru alegerea făcută. Așa cum spuneam, cauzele sunt complexe, iar soluțiile pentru reconstruirea relațiilor pe baze non-abuzive sunt, la rândul lor, multiple. Ce contează este ca fiecare dintre noi să-și asume responsabilitatea: față de problemă și față de vindecarea ei. Acesta este primul pas.
Atât timp cât suntem convinși că nu facem parte din problemă, nu vom începe să facem schimbările de care avem cu toții nevoie.
În cazul extremismului, reacțiile emoționale și comportamentale sunt rezultatul unor percepții distorsionate asupra realității. Oamenii simt că existența lor este amenințată, că se află într-un pericol iminent, de viață și de moarte, iar acest momente cere gesturi extreme, precum abandonul copiilor, și ignorarea celorlalte nevoi sau evidențe. Astfel, ajung să se apere prin atac la adresa celorlalți, în acord cu intensitatea și urgența propriilor trăiri. Sentimentul lor este că, dacă nu fac ceva extrem, vor fi pierduți, indiferent de consecințe, fie ele asupra lor sau asupra celor din jur.
Extremismul are un impact negativ profund asupra sănătății emoționale și fizice a celor care se află în această stare: îi menține într-o alertă continuă, într-un stres cronic, într-o vigilență apăsătoare, într-un climat de negativism și pericol. Toate acestea le consumă resursele care ar putea susține starea lor de bine. Astfel, pierdem cu toții.
De ce nu văd oamenii că au ales abuzul, că urmează un om sau o atitudine care îi rănește, și că, prin acțiunile lor, întrețin abuzul și rănesc la rândul lor?
Pentru că mintea umană creează rapid narațiuni care să justifice ceea ce simțim și felul în care alegem să ne comportăm. Reacțiile devin impulsive, agresive și uneori violente, iar ura și disprețul sunt exprimate ca răspuns la un sentiment profund de neîncredere și neputință. Totul este justificat de această urgență emoțională care face imposibilă conectarea cu o altă realitate, una mai complexă, cu nuanțe, cu perspective diferite și, mai ales, cu soluții non-agresive.
Atât timp cât reacționăm impulsiv, empatia este blocată, iar opțiunile noastre devin extrem de limitate. Nemulțumirile, fie ele reale sau percepute, sunt puse automat pe seama unei surse externe, fără ca omul să mai vadă vreo posibilitate de influențare sau responsabilitate personală. În această logică, disconfortul profund este cauzat din exterior, iar vina aparține mereu altcuiva.
Astfel, gesturile agresive sunt justificate, iar asumarea propriei responsabilități devine imposibilă. Când trăiești sub imperiul urgenței, nu mai e loc pentru conectare cu ceilalți sau pentru integrarea unor perspective diferite.
Care este contribuția mea profesională în acest proces colectiv de transformare?
Aleg să nu răspund cu agresivitate la îndreptățire și agresivitate, să nu fiu reactivă, când alții sunt reactivi, dar să comunic ferm impactul și granițele fără atac la persoană. Aleg să îmi continui munca acolo unde am eu competențe și resurse.
Aleg să depun efortul necesar în a construi o echipă sănătoasă (muncă deloc ușoară pentru mine) și matură care să-și asume rolul lor profesional de a susține cuplurile și familiile în criză prin ieșirea din blamare reciprocă, de a oferi un cadru psihoterapeutic care să încurajeze îmbunătățirea relațiilor cu ceilalți, prin implicarea în procese de transformare organizațională a cât mai multor instituții, școli, universități și companii private. Așa am reușit să construim relații sănătoase cu și în companii și organizații precum Cărturești, Colliers, FSEGA, Altom, Infinite Love – Nostalgia. Am reușit, împreună cu oamenii de acolo să construim un proces de schimbare reală cu efort colectiv, din zone foarte diferite de muncă și educație.
Cum reducem extremismul? Hai să începem cu ce putem face fiecare. Să oprim abuzul din relațiile noastre, blamarea celuilalt, îndreptățirea și gesturile de dominare. E timpul ca toate această abordare să ajungă în toate bulele, nu doar în rândul celor care au avut acces la educație. E timpul ca, și în companii, să se vorbească mai mult despre abuz, blamare, conflicte. E timpul ca extremismul să nu ne mai dicteze acțiunile, simțurile și rațiunea.
E timpul să alegem sănătos! Ne vedem la vot.
___
Domnica Petrovai este psihoterapeut cognitiv‑comportamental, psiholog clinician, fondatoare a Școlii pentru Cuplu și CEO al Mind Education. Domnica Petrovai a coordonat Strategia Națională de Sănătate Mentală a Copilului și Adolescentului din România.
C.I.
Mihai Peticilă
G4Media.ro